Mă simt ca un
copil printre oameni mari care nu mă văd. Sunt derutată precum un copil care
s-a rătăcit și nu mai știe să se întoarcă acasă. Oare mă caută cineva, există
un loc în care prezența mea este necesară? Va veni cineva după mine știind că
m-am pierdut și că nu mai cunosc drumul înapoi?
Trăim într-o lume robotizată,
într-un univers în care toți supraviețuim mecanic și totul se fabrică în serie,
nu se mai caută și nici nu se mai găsește noțiunea de unicat. Avem gânduri, trăiri, comportamente și vieți întregi
eșablonate, care sunt produse pe
banda rulantă a inconștientului. Sleiți de puteri și răniți în accidentele
survenite ca urmare a traficului nesigur
produs de modul nostru de a conduce prin
viață, încercăm să compensăm în exterior ceea ce se scurge tacit în interorul
nostru.
Poate că ni s-au dat anumite
instrumente pentru a evolua iar noi, din mijloc am făcut cauză și scop și am
uitat la ce foloseau toate cele cărora astăzi le închinăm viața.
Cum este oare să pleci într-un
loc pentru a-l vizita, pentru a-l decoperi și ajungând acolo să te urci într-un
mijloc de transport și să te legi la ochi, tu fiind cel responsabil de a
conduce prin propriul destin? La un moment dat, probabil un fel de pilot automat preia controlul și îți
alege calea precum ar face orice mașinărie
setată să atingă anumite target-uri. Evoluția
îți va fi oricum singurul și ultimul scop, dar modalitatea de a o obține nu va
mai ține cont de faptul că ești ființă umană, deoarece singur ai renunțat la
acest drept atunci când ai ales să nu mai vezi.
La final unii se trezesc și se
uită în urmă. Învață atunci ce înseamnă prea
târziu, când tributul pentru puterea nu tocmai bine înțeleasă ii lasă fără
vlagă și ajung să se târâie prin ultimele clipe. Alții nu se mai trezesc
niciodată. Oricum, toți au împărtășit aceleași priorități: destinția și ceea ce
au putut să ia în drumul lor.
Cred că, undeva, există scrise
anumite legi: ceea ce este în interior se exprimă prin ceea ce se relevă în exterior, ne naștem pentru a învăța să conducem prin viață, călătoria este cea
esențială iar destinția nu este întotdeauna cea dorită, dar este mereu cea care
îmbracă nevoile noastre cele mai lăuntrice.
În final, ceea ce ne modelează
ca oameni este dăruirea de sine și abandonul în clipa în care pășim, pentru că
atunci când oferim o floare, un zâmbet, o bucată de timp, ne dăruim pe noi
înșine și împletim veșminte din ființa noastră celor pe care îi apreciem,
veșminte pe care să le poarte pe scena eternității, acolo unde se cer doar soulmade-uri autentice.
Copiii pierduți din noi înșine
așteaptă să-i căutăm și să-i aducem acasă.
A-ți asculta vocea interioară, acel copil inocent care este mereu treaz nu
semnifică a fi pueril, iresponsabil sau imatur, ci suficient de curajos încât
să fii tu însuți. A fi om mare nu
cere a-ți omorî inocența din tine, ci a o traduce dintr-un limbaj în altul,
păstrându-i însă esența. Este, cred, singura cale de a fi autentic și, în
ultimă instanță, de a fi om.
.jpg)
