Uite,
nu am pe cine să iert,
nu-i gând de ranchiună
în cugetul meu
și, totuși,
privesc mai atent,
și, în reflexia fără de final
a imaginii mele
în cel mai banal eveniment
al vieții,
găsesc, totuși, un vinovat:
pe mine.
Odată ce( re)cunoaștem,
înțelegerea vine de la sine
și tot ce urmează după
devine responsabilitatea nostră.
Să scrii o poezie de dragul unui cuvânt
care, aparent, nu se leagă cu starea setată de versuri
și, simțând, fără a-i da simțirii corp ideatic,
că este liantul fiecărei mărturisiri presărată
printre rânduri,
semnifică doar atât:
cuvântul a apărut din prea marele drag
ce ți-l poartă Cineva, acolo sus!
Dacă dintr-o situație nu poate să lipsească
decât ceea ce, din ignoranță, poate,
sau din prea multă somnolență,
nu ai pus în joc,
privesc cu sinceritate
și îmi cer iertare
pentru că (m)-am acuzat
și că (mi)-am semnat condamnarea
chiar înainte de a (mă) cunoaște;
... era mai comod să existe
un vinovat!
