Zile în derivă care pot fi luate ca fiind desprinse fie din primăvară, fie din toamnă. E ca și cum timpul nu se poate hotărî haina cărui anotimp să o îmbrace.
La fel sunt și eu, mereu nehotărâtă în a urma un drum sau altul. Și nehotărârea fiind calea cea mai sigură pentru a ajunge la voia întâmplării, ajung adesea acolo unde m-am așteptat cel mai puțin să fiu.
Senzațiile precare de a avea clipele atât de încurcate și aprig sfâșiate îmi descfriează anost orice atingere a destinului care încearcă constant să-mi atragă atenția și să-mi arate o cale. Îl resping cu insistență și îi ignor mirosul inconfundabil care anunță, ca și sărbătorile, o cotitură în dansul spiritual la care suntem cu toți supuși.
Parcurg o cărare fină și îngustă care desparte cu greu ceea ce este de ceea ce mi-aș dori să fie și îmi pierd echilibrul constant, uitând de armonia presărată de liniștea unui suflet împăcat sau de căldura pe care o emană soarele.
Aud vântul cum se joacă cu frunzele, cum le așează la picioarele trecătorilor și, cu tristețe, constat că aceștia nu deslușesc ceremonia pe care natura le-o închină în fiecare clipă.
Trecem prin timp legați la ochi cu propriile noastre temeri și dorințe nedescifrate...
.jpg)
