Suflet flămând (Viața, antrenament pentru sine)

         De când mă știu, evit să mănânc singură. Mai bine stau flămândă. Și niciodată nu am avut tragerea de inimă să-mi prepar ceva de-ale gurii, ca apoi să mă hrănesc cu cele preparate de mine. Sunt și acum, ca și atunci când eram mică, în stare să rămân nemâncată, dacă nu este cineva care să aibă grijă de mine.

            Azi am constatat că obiceiul meu nu se rezumă doar la alimentație, ci merge mult mai în profunzime. Azi am aflat că sufletul meu este flămând și că se mulțumește cu orice găsește în cale, doar pentru a-și potoli foamea. Aleargă bezmetic și se agață de oricine și de orice doar pentru a umple golul mult prea mare pe care îl poartă. Nu stă să simtă, să înțeleagă, să accepte, să aleagă. Ia orice i se oferă și, doar atunci când ii este foarte rău și nu mai poate digera ceea ce a înghițit, renunță și pleacă. Dar se simte vinovat, meru vinovat. Și se acuză că este răspunzător pentru faptul că nu a putut asimila ceea ce i s-a oferit. Și se teme că nu i se va mai oferi nimic deoarece nu are finețea de a gusta și de a mesteca corespunzător.

     Niciodată nu a existat gândul că poate nu primește hrana potrivită. Nu, pentru că nu cunoaște ce este aceea hrană potrivită sau că este uman să aibă o astfel de preferință. Cred că, undeva acolo, este gravat în memoria lui că nobil și frumos este să se hrănească cu orice i se oferă și că este un păcat și o jignire să refuze.  

       În urmă cu vreo trei ani am văzut o fetiță în vârstă de doi ani care era suspectă de abdomen acut. Chirurgul care a consultat-o a concluzionat că nu era nicio urgență chirurgicală și că aceasta mâncase prea mult. Fetița fusese abandonată în spital, se afla la o casă de copii și cei care o îngrijeau mi-au spus că mânca oricât i se oferea. Probabil rămăsese, la un moment dat, fără hrană, mai mult timp și i s-a întipărit frica că situația se va repeta. Așa se explica comprtamentul ei ulterior.

      Probabil așa funcționează și suflete noastre... Mulți dintre noi suntem atât de flămânzi sufletește, încât ne hrănim cu ceea ce ne apare în cale, fără să cântărim, fără să alegem cu toată inima. Probabil e vorba de un primitivism al sufletului, care se luptă să supraviețuiască. Suntem atât de departe de noi înșine încât am uitat că suntem nemuritori. Asemenea actorilor care, jucând prea mult aceleași roluri, ajung să se confunde cu acestea, așa și noi vedem în moarte singura certitudine și marele sfârșit. Ne ignorăm nevoile, le luăm drept dorințe și ne mințim că putem să trăim și fără să le îndeplinim.

         Prea mult timp am negat părți din mine însămi, până am ajuns să mă anulez complet. Nu am vrut să văd că o nevoie e strigătul ființei care se cere țesută într-un anumit fel, la un moment dat și că diferă de dorință care este doar unul din modurile în care țesem trăiri și simțiri din faldurile sufletului.

         Astfel se îmbolnăvește un om, lăsându-și sufletul să strige și anihilând fiecare nevoie de teama de a nu fi respins și abandonat. Dar tocmai teama aceasta ne îndeamnă și m-a împins și pe mine să mă reping și să mă abandonez singură. A apărut sentimentul de înstrăinare pe care îl asemăn cu starea ce am trăit-o în copilărie când m-am pierdut într-un parc și totul în jurul meu a devenit gri și de nerecunoscut.

         Să-mi hrănesc sufletul singură, înainte de a-i lăsa pe ceilalți să mă îmbie cu ceea ce au de oferit sau de a ajunge într-atât de flămândă încât să mă mulțumesc cu orice îmi apare în cale, mi s-a părut mereu cea mai fadă postură. Probabil, de aceea, nu mi-a plăcut niciodată să mănânc singură și nici să gătesc.

Petale

Viața,
asemenea vântului,
vine peste suflet
și-l spulberă
în infinite petale
care, fiecare,
se așează la
picioarele destinului
și, în lumina impunătoare
a asfințitului întâmplării,
își schimbă nuanța și karma.

Sufletul,

mai până nu de mult,
o piesă rară în buchetul eternității,
rămâne un simplu loc,
bătut de oameni și de vânt.

Întâmplarea,

filă goală,

mereu fidelă,

așteaptă răbdătoare

ca viața să-și iscălească

voia și să o predea timpului,

sol supus.

Sufletul,

petale răsfirate

peste dorințe uitate,

devine un lăcaș romantic

în care își dau întâlnire

amintirea și curajul.

Ceea ce emană lumină și căldură, se supune tăcut unei arderi (Viața, antrenament pentru sine)

   Lumina din ochi care nu este prezentă, exponent al vieții care lipsește sau este în formă latentă, gesturi automate, chinuite, lipsite de creativitate, de spontainitate, toate descriu același tablou al unui suflet obosit de a fi rotit în caruselul propriilor sale trăiri și simțiri.

  Ne învârtim în același cerc, în aceeași stare și ne legăm singuri, ca apoi să suferim că ne-am pierdut libertatea.

   M-am întrebat adesea ce anume mă poate elibera sau mă poate lăsa să întâlnesc viața în toată plenitudinea ei și au ieșit la iveală diferite gânduri, unele cărora nu le dădusem importanță, altele de ale căror existență nici nu știam. Tuturor acestora le-am dat puterea de a-mi încătușa cugetul și a mă determina să mă supun singură unor împrejurări care nu au spus și nu spun nimic despre mine.

   Exteriorul are o semnificație profundă, logică, corectă pe care noi nu o putem intui. La fel se întâmplă și cu toate bunurile materiale, care sunt dâre de nisip pe plaja infinită a eternității. Sunt simple ornamente care fac parte dintr-un anume decor, la un moment dat, pe traiectoria vieții noastre.

   Mă uit la oameni și îi văd tot mai posaci, mai triști, mai plictisiți. Clipele, care, pe vremuri se asemănau cu un lucru manual, sunt astăzi desprinse de pe banda unei fabrici haotice. Totul este făcut la repezeală, nu mai este timp pentru un zâmbet, pentru o vorbă bună, pentru o clipă de atenție. Fiecare, cu capul în pământ, își urmează rutina zilnică, tot mai împovărat și mai nedumerit. Adormim îngrijorați și ne trezim mai săraci, mai slabi și mai nevăzători, deși e dimineață și o altă zi începe pentru noi. 

   Dacă azi ne mai dorim să fim luminoși și calzi, nu putem să uităm că ceea ce emană lumină și căldură, se supune tăcut unei arderi.

Legați la ochi (Viața, antrenament pentru sine)

     Zile în derivă care pot fi luate ca fiind desprinse fie din primăvară, fie din toamnă. E ca și cum timpul nu se poate hotărî haina cărui anotimp să o îmbrace.

   La fel sunt și eu, mereu nehotărâtă în a urma un drum sau altul. Și nehotărârea fiind calea cea mai sigură pentru a ajunge la voia întâmplării, ajung adesea acolo unde m-am așteptat cel mai puțin să fiu.

     Senzațiile precare de a avea clipele atât de încurcate și aprig sfâșiate îmi descfriează anost orice atingere a destinului care încearcă constant să-mi atragă atenția și să-mi arate o cale. Îl resping cu insistență și îi ignor mirosul inconfundabil  care anunță, ca și sărbătorile, o cotitură în dansul spiritual la care suntem cu toți supuși.

     Parcurg o cărare fină și îngustă care desparte cu greu ceea ce este de ceea ce mi-aș dori să fie și îmi pierd echilibrul constant, uitând de armonia presărată de liniștea unui suflet împăcat sau de căldura pe care o emană soarele.

     Aud vântul cum se joacă cu frunzele, cum le așează la picioarele trecătorilor și, cu tristețe, constat că aceștia nu deslușesc ceremonia pe care natura le-o închină în fiecare clipă.

     Trecem prin timp legați la ochi cu propriile noastre temeri și dorințe nedescifrate...

Dor

Cu fiecare apropiere

se naște o simțire.

Când apropierea devine depărtare,

simțirea își înalță strigătul

în văzduhul singurătății

adânc situat între două suflete distanțate.

Fiecare în altă lume, fiecare în alt gând încătușat,

expiră cuvinte, săruturi și suspine,

în cămara așteptării.

Pași care se îndepărtează,

șoapte care se estompează,

îmbrățisări fierbinți ce se răcesc subit,

toate alcătuiesc cortegiul care însoțește dorul,

priveghi mascat al unui suflu numit simțire.

Gândul clipei

   Îndoielile și nehotărârile ne disipează ființa și ne pietrifică în intersecțiile care se află în destinele noastre.