Sfârșitul, pe cât de departe, pe atât de aproape (Viața, antrenament pentru Sine)

    Există două feluri de oameni: cei care îi spun lui Dumnezeu "facă-se voia Ta" şi cei cărora Dumnezeu le spune "bine, acţionează după cum crezi." (C.S. Lewis)
.
   Astăzi am rămas eu cu mine și mă privesc adesea spunându-mi că oamenii sunt răi pentru că undeva, cândva, au făcut o alegere. Îmi repugnă lipsa de caracter și o caracterizez ca fiind pornografie spirituală menită să-i ”încânte” pe cei care se dezbracă de orice demnitate și adoptă multiple comportamente care îi poziționează în cele mai josnice circumstanțe.

    Deși este martie, zăpada îmi acoperă pervazul ferestrei și de dimineață fulgii grei mi-au mângâiat obrajii și m-au însoțit până când am ajuns la destinație. Apoi am aflat că cineva, de care am avut grijă pentru o perioadă, nu mai este și am avut un sentiment ciudat. M-am simțiț oarecum vinovată deoarece i-am tot repetat că va fi bine și moartea nu avea de ce să fie adusă în discuție iar el tot insista că nu mai avea mult de trăit și urma să se ducă.

    Noi, oamenii, vedem moartea ca fiind atât de îndepărtată și uităm că este la fel de posibil să fie și  atât de aproape. Cu siguranță simțim când se apropie clipa în care urmează să părăsim această lume, cu siguranță prioritățile pe care le avem se rearanjează pe masa destinului nostru și drumul nostru capătă un alt sens. Dar poate este prea târziu să mai învățăm o lecție pe care am tot omis să o înțelegem, poate ”de ce-urile?” care trebuiau să îmbrace ”ce anume trebuie să ne asumăm?” au căpătat, între timp, o greutate de plumb și nu am mai avem timp să le eliberem iar, atunci când simțim apropierea sfârșitului, ne cuprinde spaima și furia iar regretul ne paralizează sufletul.

   Neputința în fața sfârșitului vieții trebuie să fie covârșitoare pentru cei care nu și-au asumat un destin și au ales să fie simpli figuranți, sabotanți ai propiei lor demnități și mereu dornici să calce în picioare orice cale, orice adevăr și orice fărâmă de viață. Bănuiesc că mulți continuă să distrugă orice aspect al binelui până în clipa în care binele pe care ar fi putut să-l clădească li se arată năruit și le deschide ușa pentru a părăsi locul în care au ales să nu fie, ci doar să respire cu ochii sufletului mereu închiși. Atunci află că e prea târziu și totul devine inutil.

   Persoana care astăzi s-a stins din viață a fost un om bun, blând care, cu siguranță, a plecat împăcat fiind cu sine și cu ceea ce a lăsat în urmă. Un caracter frumos sculptează îngeri în cele mai tari pietre. Și acei îngeri ajung să-l însoțească acasă.

   Alte persoane, fără caracter, eliberează demonii din cele mai ușoare aspecte și îi târâie după ei prin clipe. Astfel de suflete nu mai sunt decât umbră fadă a ceea ce ar fi putut să fie și în ultima lor suflare nu se va contura decât regretul de a fi ocolit calea care le-ar fi relevat adevărul și care le-ar fi împlinit menirea și viața.