marți, 31 decembrie 2013

Melancolia

Melancolia
apare ca o pată
pe pânza timpului meu,
decor care se schimbă mereu,
permutare măsurată
de ceasornic,
care socotește pașii mei.
.
Se ivește
În loc de secundar
și se centrează
în miezul clipei,
cronometrând
aceeași derulare:
sfârșitul,
nașterea
unui început
necunoscut
și fragil.


miercuri, 13 noiembrie 2013

Gândul clipei

     În jocul său de lumini, comprehensivitatea fie amestecă visele în acuarela sufletului, fie le întrupează în realul clipelor.


marți, 12 noiembrie 2013

Sfârșit de săptămână imaginar la Paris

   -Trăiesce un altfel de sfârșit, mi-a spus, pe care îl accept ca atare. Fără întrebări, fără explicații. M-am trezit singură,  pe un drum străin și m-am simțit abandonată. Nici pe cel pe care mă aflam nu-mi găseam liniștea, dar nici nu aveam curajul să nu merg mai departe. Dar era ceva care mă nedumerea, care îmi spunea că mă rătăcisem. Totuși, era un sentiment cald și îmi doream să cred fiecare cuvânt, semn de circulație ce-mi dirija pașii.
    Lacrimile ei erau clapele unui pian numit final.
   -Fiecare sfârșit poartă în el toate începuturile și nașterea oricăruia dintre acestea doare. Dar este o durere care nu poate  fi evitată. Uite, mi-a arătat, i-am scris aceste rânduri. Dacă ajung la el, înseamnă că trebuia să le citească. Dacă nu, înseamnă că nu ar fi putut nicicând să le înțeleagă.
.
Sfârșit de săptămână imaginar la Paris
   Știu, totul a fost o joacă. Ne-am ascuns în casă și, pe furiș, fără să știe doamna și domnul, am pretins să fim ceea ce nu suntem: tu, liber, eu, nonconformistă. Cu obloanele trase și ajutați de o ușoară indispoziție a ta, am călătorit imaginar la Paris. Am fost precum două personaje dintr-un film franțuzesc, eu o femeie ușor nevrotică determinată să creadă în iubiri nemuritoare, tu, un bărbat experimentat dispus să joace rolul unui bărbat serios. Și astfel m-ai ținut în brațe toată noaptea, m-ai răsfățat, eu te-am înțeles și au fost momente când m-am prefăcut că nu exist, pentru că riscam să fim descoperiți. Poate că au fost clipe când ți-ai fi dorit să urmărești  meciul la televizor iar eu sigur aș fi dorit să simt că sunt mereu prezentă și tu să fi intuit că în spatele înțelegerii mele murea un vis. Dar la Paris se trăiește intens, cu săruturi și îmbrățisări pasionale și cu gesturi extravagante. Ce importanță ar fi avut că actorii aveau nevoie de un răgaz, două zile s-a filmat încontinuu iar noi a trebuit să ne jucăm rolurile. Și poate ne-am și identificat cu ele.
   Când am lăsat în urmă orașul iubirii, eram obosiți și confuzi. Tu doreai să revină totul la normal și să mai turnăm o continuare la un moment dat, eu am început să mă mint că filmul nu avea final. Între noi era un contract ambiguu, semnat cu dorința ta și cu vulnerabilitatea mea. Regizorul, adică circumstanțele, nu înțelegea mai nimic și ne amenința să ne concedieze iar scenaristul, adică întâmplarea, nu era dispus să schimbe replicile și povestea. Decorul, adică timpul, devenea tot mai cenușiu și mai confuz. Ne îndepărtam tot mai mult și pentru totdeauna de oportunitatea de a juca împreună pe scena hazardului.
    Filmul și realitatea, două noțiuni ușor de confundat pentru tine, greu de separat pentru mine. De aici a început sfârșitul. Pentru tine totul trebuie să fie ușor, altfel nu există. Pentru mine toate au o greutate, altfel nu stăruie în viața mea. Ce zici, poate ar fi trebuit să facem un schimb? Tu să fi luat în serios ceea ce se întâmpla cu mine și eu să fi luat mai ușor ceea ce nu se petrecea cu tine. Și cine știe, poate Parisul ne-ar fi primit din nou? Dar nimeni nu știe, pentru că niciodată nu se poate ști. Acum nu mai are importanță decât pentru arhiva amintirii, deoarece timpul și întâmplarea au cerut providenței, adică producătorului, să fim concediați.
    Vorbele tale, ele ce au însemnat, de fapt? Le-am crezut, oare, cu adevărat? Dar, mai important, tu le-ai dat crezare? Sau am jucat ca doi amatori, care nu au reușit nici pe ei să se convingă  de ceea ce se vroia a fi ceva real, palpabil, ceva ce nu mai trăiseră niciodată înainte?
    Îți doresc ca toate speranțele tale să nu fie doar secvențe de film, ci conturul unei realități liniștite și senine, precum cerul care învăluie adesea Grădinile Luxemburg din Parisul paralel cu cel trăit de noi.
                                                                              P.


duminică, 10 noiembrie 2013

Gândul clipei

     ”Îmi pare rău”: constatarea că ceea ce a fost sau este, ceea ce am făcut sau facem semnifică o îndepărtare sau o rupere de noi înșine. Plătim cu disiparea ființei plutirea în larguri străine.


marți, 5 noiembrie 2013

Cioburi de dezamăgiri (Viața, antrenament pentru Sine)

      Azi nu mai stărui, ci accept și mă îndepărtez. Azi înțeleg că trebuie să rup anumite file din romanul vieții mele, file la care m-am tot reîntors și pe care le-am rescris de fiecare dată mai fad și mai slab, precum o literatură de mâna a doua. Azi șterg un cuprins care s-a născut dintr-un vis pe care nu am ales cu tot sufletul să-l visez. 
    Poate că ieri aș fi încercat mai mult, confundând încăpățânarea cu profunzimea, aș fi insistat să explic și să mi se explice, confundând lămurirea cu apropierea. Însă azi am înțeles că fiecare om este un univers închis iar universurile fie se contopesc, fie rămân străine. 
      Trăim superficial iar legăturile umane sunt o simplă conveniență. Ne legăm de oameni pe care ar trebui să-i lăsăm liberi, pentru că ne este teamă să fim cu noi înșine. Rămânem agățați de părinții noștri nu pentru a le alina bătrânețea, ci pentru că ne simțim vinovați față de ei. Facem copii nu pentru a da viață din preaplinul ce-l simțim, ci pentru a umple un gol aflat între doi care se prefac a fi unul și pentru a exista cineva care să îndeplinească visele pe care noi nu am știut să le visăm. Și astfel conturăm cercuri care se învârt la nesfârșit în jurul sufletelor noastre, furându-ne libertatea și dorința de a mai avea o replică de spus.
       Mințim pentru că adevărul este o stea îndepărtată pe care nu o putem zări deoarece privirile ne sunt zilnic în pământ. Suntem doar umbre desprinse din frică și din neajunsul de a trăi viața mecanic. Găsim scuze mereu și motive să fugim. Vinovați sunt întotdeauna cei pe care îi rănim și care, la rândul lor, ne provoacă răni care dăinuie în timp. 
      Bântuim prin clipe și ne lovim unii de ceilalți. Ne condamnăm reciproc și pe aceeași ușă dorim să pășim toți, în același timp, măsurându-ne nevoia vitală de a fi  în iscusința de a intimida și de a critica. Nu este frică să fim maleabili, deoarece flexibilitatea o interpretăm ca fiind o manifestare a slăbiciunii. Alegem rigiditatea deoarece este singura cale spre stabilitate pe care am aflat-o. 
       Renunțăm la valorile noastre și pentru fiecare renunțare plătim atât de scump. Fiecare valoare naște un principiu care clădește coloana vertebrală care ne susține demnitatea, condiția supremă de a fi om. Cu fiecare valoare călcată în picioare, mai îngenunchiem puțin în fața haosului, a nimicului și ne îndepărtăm mai mult de privirea lui Dumnezeu.
       Suntem copii în trupuri de adulți, mult mai copilăroși decât cei mici.
      În gând avem frânturi de vis și în suflet sunt împrăștiate cioburi de dezamăgiri în care fiecare sentiment se taie și se preschimbă în rană.


Gyuri Lohmuller


miercuri, 30 octombrie 2013

Suflet flămând (Viața, antrenament pentru sine)

         De când mă știu, evit să mănânc singură. Mai bine stau flămândă. Și niciodată nu am avut tragerea de inimă să-mi prepar ceva de-ale gurii, ca apoi să mă hrănesc cu cele preparate de mine. Sunt și acum, ca și atunci când eram mică, în stare să rămân nemâncată, dacă nu este cineva care să aibă grijă de mine.
            Azi am constatat că obiceiul meu nu se rezumă doar la alimentație, ci merge mult mai în profunzime. Azi am aflat că sufletul meu este flămând și că se mulțumește cu orice găsește în cale, doar pentru a-și potoli foamea. Aleargă bezmetic și se agață de oricine și de orice doar pentru a umple golul mult prea mare pe care îl poartă. Nu stă să simtă, să înțeleagă, să accepte, să aleagă. Ia orice i se oferă și, doar atunci când ii este foarte rău și nu mai poate digera ceea ce a înghițit, renunță și pleacă. Dar se simte vinovat, meru vinovat. Și se acuză că este răspunzător pentru faptul că nu a putut asimila ceea ce i s-a oferit. Și se teme că nu i se va mai oferi nimic deoarece nu are finețea de a gusta și de a mesteca corespunzător.
     Niciodată nu a existat gândul că poate nu primește hrana potrivită. Nu, pentru că nu cunoaște ce este aceea hrană potrivită sau că este uman să aibă o astfel de preferință. Cred că, undeva acolo, este gravat în memoria lui că nobil și frumos este să se hrănească cu orice i se oferă și că este un păcat și o jignire să refuze.  
       În urmă cu vreo trei ani am văzut o fetiță în vârstă de doi ani care era suspectă de abdomen acut. Chirurgul care a consultat-o a concluzionat că nu era nicio urgență chirurgicală și că aceasta mâncase prea mult. Fetița fusese abandonată în spital, se afla la o casă de copii și cei care o îngrijeau mi-au spus că mânca oricât i se oferea. Probabil rămăsese, la un moment dat, fără hrană, mai mult timp și i s-a întipărit frica că situația se va repeta. Așa se explica comprtamentul ei ulterior.
      Probabil așa funcționează și suflete noastre... Mulți dintre noi suntem atât de flămânzi sufletește, încât ne hrănim cu ceea ce ne apare în cale, fără să cântărim, fără să alegem cu toată inima. Probabil e vorba de un primitivism al sufletului, care se luptă să supraviețuiască. Suntem atât de departe de noi înșine încât am uitat că suntem nemuritori. Asemenea actorilor care, jucând prea mult aceleași roluri, ajung să se confunde cu acestea, așa și noi vedem în moarte singura certitudine și marele sfârșit. Ne ignorăm nevoile, le luăm drept dorințe și ne mințim că putem să trăim și fără să le îndeplinim.
         Prea mult timp am negat părți din mine însămi, până am ajuns să mă anulez complet. Nu am vrut să văd că o nevoie e strigătul ființei care se cere țesută într-un anumit fel, la un moment dat și că diferă de dorință care este doar unul din modurile în care țesem trăiri și simțiri din faldurile sufletului.
         Astfel se îmbolnăvește un om, lăsându-și sufletul să strige și anihilând fiecare nevoie de teama de a nu fi respins și abandonat. Dar tocmai teama aceasta ne îndeamnă și m-a împins și pe mine să mă reping și să mă abandonez singură. A apărut sentimentul de înstrăinare pe care îl asemăn cu starea ce am trăit-o în copilărie când m-am pierdut într-un parc și totul în jurul meu a devenit gri și de nerecunoscut.
         Să-mi hrănesc sufletul singură, înainte de a-i lăsa pe ceilalți să mă îmbie cu ceea ce au de oferit sau de a ajunge într-atât de flămândă încât să mă mulțumesc cu orice îmi apare în cale, mi s-a părut mereu cea mai fadă postură. Probabil, de aceea, nu mi-a plăcut niciodată să mănânc singură și nici să gătesc.






luni, 28 octombrie 2013

Petale

Viața,
asemenea vântului,
vine peste suflet
și-l spulberă
în infinite petale
care, fiecare,
se așează la
picioarele destinului
și, în lumina impunătoare
a asfințitului întâmplării,
își schimbă nuanța și karma.

Sufletul,
mai până nu de mult,
o piesă rară în buchetul eternității,
rămâne un simplu loc,
bătut de oameni și de vânt.

Întâmplarea,
filă goală,
mereu fidelă,
așteaptă răbdătoare
ca viața să-și iscălească
voia și să o predea timpului,
sol supus.

Sufletul,
petale răsfirate
peste dorințe uitate,
devine un lăcaș romantic
în care își dau întâlnire
amintirea și curajul.



sâmbătă, 26 octombrie 2013

Ceea ce emană lumină și căldură, se supune tăcut unei arderi (Viața, antrenament pentru sine)

   Lumina din ochi care nu este prezentă, exponent al vieții care lipsește sau este în formă latentă, gesturi automate, chinuite, lipsite de creativitate, de spontainitate, toate descriu același tablou al unui suflet obosit de a fi rotit în caruselul propriilor sale trăiri și simțiri.
  Ne învârtim în același cerc, în aceeași stare și ne legăm singuri, ca apoi să suferim că ne-am pierdut libertatea.
   M-am întrebat adesea ce anume mă poate elibera sau mă poate lăsa să întâlnesc viața în toată plenitudinea ei și au ieșit la iveală diferite gânduri, unele cărora nu le dădusem importanță, altele de ale căror existență nici nu știam. Tuturor acestora le-am dat puterea de a-mi încătușa cugetul și a mă determina să mă supun singură unor împrejurări care nu au spus și nu spun nimic despre mine.
   Exteriorul are o semnificație profundă, logică, corectă pe care noi nu o putem intui. La fel se întâmplă și cu toate bunurile materiale, care sunt dâre de nisip pe plaja infinită a eternității. Sunt simple ornamente care fac parte dintr-un anume decor, la un moment dat, pe traiectoria vieții noastre.
   Mă uit la oameni și îi văd tot mai posaci, mai triști, mai plictisiți. Clipele, care, pe vremuri se asemănau cu un lucru manual, sunt astăzi desprinse de pe banda unei fabrici haotice. Totul este făcut la repezeală, nu mai este timp pentru un zâmbet, pentru o vorbă bună, pentru o clipă de atenție. Fiecare, cu capul în pământ, își urmează rutina zilnică, tot mai împovărat și mai nedumerit. Adormim îngrijorați și ne trezim mai săraci, mai slabi și mai nevăzători, deși e dimineață și o altă zi începe pentru noi. 
   Dacă azi ne mai dorim să fim luminoși și calzi, nu putem să uităm că ceea ce emană lumină și căldură, se supune tăcut unei arderi.




duminică, 20 octombrie 2013

Legați la ochi (Viața, antrenament pentru sine)

     Zile în derivă care pot fi luate ca fiind desprinse fie din primăvară, fie din toamnă. E ca și cum timpul nu se poate hotărî haina cărui anotimp să o îmbrace.
   La fel sunt și eu, mereu nehotărâtă în a urma un drum sau altul. Și nehotărârea fiind calea cea mai sigură pentru a ajunge la voia întâmplării, ajung adesea acolo unde m-am așteptat cel mai puțin să fiu.
     Senzațiile precare de a avea clipele atât de încurcate și aprig sfâșiate îmi descfriează anost orice atingere a destinului care încearcă constant să-mi atragă atenția și să-mi arate o cale. Îl resping cu insistență și îi ignor mirosul inconfundabil  care anunță, ca și sărbătorile, o cotitură în dansul spiritual la care suntem cu toți supuși.
     Parcurg o cărare fină și îngustă care desparte cu greu ceea ce este de ceea ce mi-aș dori să fie și îmi pierd echilibrul constant, uitând de armonia presărată de liniștea unui suflet împăcat sau de căldura pe care o emană soarele.
     Aud vântul cum se joacă cu frunzele, cum le așează la picioarele trecătorilor și, cu tristețe, constat că aceștia nu deslușesc ceremonia pe care natura le-o închină în fiecare clipă.
     Trecem prin timp legați la ochi cu propriile noastre temeri și dorințe nedescifrate...


miercuri, 16 octombrie 2013

Dor

Cu fiecare apropiere
se naște o simțire.

Când apropierea devine depărtare,
simțirea își înalță strigătul
în văzduhul singurătății
adânc situat între două suflete distanțate.

Fiecare în altă lume, fiecare în alt gând încătușat,
expiră cuvinte, săruturi și suspine,
în cămara așteptării.

Pași care se îndepărtează,
șoapte care se estompează,
îmbrățisări fierbinți ce se răcesc subit,
toate alcătuiesc cortegiul care însoțește dorul,
priveghi mascat al unui suflu numit simțire.


marți, 15 octombrie 2013

Gândul clipei

   Îndoielile și nehotărârile ne disipează ființa și ne pietrifică în intersecțiile care se află în destinele noastre.


marți, 13 august 2013

”Neașteptare”

Visul ce moare,
Vorbele ce dor,
Amintiri ce leagă
Un regret de-un zbor.

Urmele din suflet
care nu se șterg
și trasează tragic
un destin neghiob.

Toate se cern subit
pe pânza gri
a unei clipe false
în care ce a fost
a devenit un
”nu va mai fi nicicând”
și ușa s-a trântit subit,
ridicând din cuget
praful unui legământ naiv.




luni, 6 mai 2013

Dor

Îmi apari mereu în gând
Și sărutul nostru mi-a împărțit viața,
mi-a schimbat calea
Și mi-a îngenunchiat hotărârea
de a mă ascunde de tine.

Te visez și îmi doresc
să-ți simt atingerea,
să-ți aud glasul
și să-ți întâlnesc privirea,
mereu caldă,
mereu pășind în adâncul
ființei mele.

În mine trăiești doar tu
și vorbele tale
sunt pașii iubirii
care se plimbă prin amintirile mele
și-mi spulberă toate semnele de întrebare.

Mi-e dor să știu,
să simt și să înțeleg dacă,
în urma îmbrățișării noastre,
au mai rămas două inimi
sau, acum este doar una,
care leagă trupurile noastre?



joi, 11 aprilie 2013

Semnături

Ce rămâne din noi
atunci când devenim un ieri
mult prea distant și atât de tăcut?

Unde se duc atâtea șoapte și toți pașii
care, ezitând, se pierd în noapte?

E târziu, e seară și vântul adie viu și greu,
lumea se împarte în ce a fost și ce urmează
să se întâmple...

Tot ce rămâne între cele două maluri ale clipei
este un acum,
un moment suprem
care se semnează cu bătăile inimilor noastre.



marți, 26 martie 2013

Întrebarea clipei

   Cum poate un sfârșit să înmormânteze atâtea clipe și cum ajung amintirile să se ofilească atât de timpuriu, lăsând totul pradă uitării?




Tu...


Tu...
O şcoală
Pe care, cu greu,
Am absolvit-o...

Tu...
Un nesfârşit şir
De examene
Ce mi-au furat
Somnul
Nopţi la rând...

Tu...
O  întrebare,
Al cărei răspuns
Târziu  mi-a fost dat
Să-l aflu.

Tu...
O ciudată amintire
A unui timp tulburător
De trist...

Tu...
O diplomă oarecare
Aruncată într-un sertar
Niciodată
Complet închis.

foto: Mascia Melocchi





vineri, 15 martie 2013

Sfârșitul, pe cât de departe, pe atât de aproape (Viața, antrenament pentru Sine)

    Există două feluri de oameni: cei care îi spun lui Dumnezeu "facă-se voia Ta" şi cei cărora Dumnezeu le spune "bine, acţionează după cum crezi." (C.S. Lewis)
.
   Astăzi am rămas eu cu mine și mă privesc adesea spunându-mi că oamenii sunt răi pentru că undeva, cândva, au făcut o alegere. Îmi repugnă lipsa de caracter și o caracterizez ca fiind pornografie spirituală menită să-i ”încânte” pe cei care se dezbracă de orice demnitate și adoptă multiple comportamente care îi poziționează în cele mai josnice circumstanțe.
    Deși este martie, zăpada îmi acoperă pervazul ferestrei și de dimineață fulgii grei mi-au mângâiat obrajii și m-au însoțit până când am ajuns la destinație. Apoi am aflat că cineva, de care am avut grijă pentru o perioadă, nu mai este și am avut un sentiment ciudat. M-am simțiț oarecum vinovată deoarece i-am tot repetat că va fi bine și moartea nu avea de ce să fie adusă în discuție iar el tot insista că nu mai avea mult de trăit și urma să se ducă.
    Noi, oamenii, vedem moartea ca fiind atât de îndepărtată și uităm că este la fel de posibil să fie și  atât de aproape. Cu siguranță simțim când se apropie clipa în care urmează să părăsim această lume, cu siguranță prioritățile pe care le avem se rearanjează pe masa destinului nostru și drumul nostru capătă un alt sens. Dar poate este prea târziu să mai învățăm o lecție pe care am tot omis să o înțelegem, poate ”de ce-urile?” care trebuiau să îmbrace ”ce anume trebuie să ne asumăm?” au căpătat, între timp, o greutate de plumb și nu am mai avem timp să le eliberem iar, atunci când simțim apropierea sfârșitului, ne cuprinde spaima și furia iar regretul ne paralizează sufletul.
   Neputința în fața sfârșitului vieții trebuie să fie covârșitoare pentru cei care nu și-au asumat un destin și au ales să fie simpli figuranți, sabotanți ai propiei lor demnități și mereu dornici să calce în picioare orice cale, orice adevăr și orice fărâmă de viață. Bănuiesc că mulți continuă să distrugă orice aspect al binelui până în clipa în care binele pe care ar fi putut să-l clădească li se arată năruit și le deschide ușa pentru a părăsi locul în care au ales să nu fie, ci doar să respire cu ochii sufletului mereu închiși. Atunci află că e prea târziu și totul devine inutil.
   Persoana care astăzi s-a stins din viață a fost un om bun, blând care, cu siguranță, a plecat împăcat fiind cu sine și cu ceea ce a lăsat în urmă. Un caracter frumos sculptează îngeri în cele mai tari pietre. Și acei îngeri ajung să-l însoțească acasă.
   Alte persoane, fără caracter, eliberează demonii din cele mai ușoare aspecte și îi târâie după ei prin clipe. Astfel de suflete nu mai sunt decât umbră fadă a ceea ce ar fi putut să fie și în ultima lor suflare nu se va contura decât regretul de a fi ocolit calea care le-ar fi relevat adevărul și care le-ar fi împlinit menirea și viața.


 

luni, 11 martie 2013

Demonul

   Drumul tău este cumplit.
...
 Întortocheat și surd,
 privești lumea
cu ură și râvnești
doar suflete curate
 pe ale căror pânză
să îți verși blestemul
cu care ai fost încoronat
și pe care îl târâi după tine
 prin clipe.
.
Oricât ai încerca,
 lupta va fi, mereu, a ta. 
Noaptea te va prinde din urmă,
iar tu, un biet cerșător la porțile luminii,
vei pleca capul, vei suspina
și vei zări atunci că-n urma ta
ai lăsat doar dâre de pustiu
 și ai îngropat talanții 
 cu care ai fi putut
 să-ți răscumperi nemurirea.
.....
Tot ceea ce acum tu uiți,
 se adună să te întâmpine
 în ceasul când nu vei mai fi
decât o fadă umbră
 prelinsă într-un colț pustiu 
de destin pierdut.

foto: Kevin Korrado





sâmbătă, 9 martie 2013

... (Viața, antrenament pentru Sine)

  "Goya zicea că somnul raţiunii naşte monştri. Da, e adevărat probabil. Dar şi somnul dragostei naşte monştri. Şi somnul încrederii în ceilalţi." (O. Paler)
.
   Ce facil poate cineva, prin dezamăgirea pe care mi-o stârnește, să se șterargă definitiv din filele vieții mele. Ploaia cântă aceeași melodie, soarele nu se oprește să mângâie florile din fereastra mea, totul pare neschimbat, însă acel ceva care a fost cândva, acum dezvelit de veșmintele înșelătoare și lipsite de sens, s-a estompat de pe pânza destinului meu și în locul său și-a făcut apariția aceeași lecție, nouă fiind doar caligrafia. 
   Vine o vreme când întrebările devin răspunsuri și orice vorbă este de prisos. Știu că atunci când nu mai doresc să aud niciun cuvânt și nici să întâlnesc privirea, altădată, atât de dragă, totul s-a conturat într-o întâmplare plăsmuită. Vorbele, atingerile și zâmbetele de ieri au devenit dezgustul clipei de azi. 
    Orice aș spune cuiva care nu are darul de a simți, rămâne doar un ecou care se lovește de pereții eternității si singura persoană care mai poate oferi o copertă respectabilă unei povești fără fond sunt eu și doar eu am puterea să înțeleg că cel care mi-a furat zâmbetul în momentele în care mă așteptam cel mai puțin nu poate decât să fie mulțumit de a mai fi călcat peste o altă, oarecare dorință de împlinire și că astfel de oameni sunt sărmani și lipsiți de viață și nu vor avea nicicând verticalitatea de a întâlni privirea celor cărora le-a furat bucuria vieții în care au intrat într-un mod ascuns, aducând cu ei interminabile desimulări. 
    Mi-e greu să accept că sunt oameni care nu pot să aibă voința de a se vindeca și de a-și găsi drumul care ar duce spre autenticitatea ființei lor. Sunt oameni atât de bolnavi și atât de lipsiți de spiritualitate, care împrumută stări aparent profunde și apoi le azvârle ca pe niște veșmânte a căror valoare nu o pot estima. Deși hainele sunt impresionante și de efect, atunci când sunt îmbrăcate de aceștia, devin simple replici desprinse dintr-o piesă de teatru care tinde mult prea mult să impresioneze și ajunge să stârnească pornirea spectatorilor de a părăsi sala înaintea lăsării cortinei.




vineri, 8 martie 2013

Gândul clipei

Sfârșitul nu este mereu scris de minciună însă minciuna, mereu, scrie sfârșitul.


marți, 5 martie 2013

Nevederi (Viața, antrenament pentru sine)

    Sunt oameni care nu ne pot privi în ochi pentru că sunt nevăzători și merg prin viață haotic, lovind tot ceea ce le iese în cale.
    Sunt oameni care nu pot să ne stea alături  și cu care nu putem să ne plimbăm prin clipe deoarece nu au verticalitatea necesară. Ei se târâie prin noroi și ploi.
    Sunt oameni care se prefac a fi ceva frumos și prefac frumosul în cea mai urâtă durere.
    Sunt oameni care arată cu degetul spre alți oameni și plăsmuiesc defecte imaginare pentru a distrage atenția de la imaginea distorsionată pe care o au despre viață și frumos.
    Sunt oameni care vor să distrugă tot ceea ce întâlnesc, crezând astfel că răzbună dezbinarea pe care o poartă în ei.
    Sunt oameni care nu știu ce înseamnă adevărul, deoarece ei sunt o plăsmuire, sunt fărâme de nimic aruncate într-un ambalaj rupt din absolut.
    Sunt oameni care mint gratuit, deoarece poartă în ei un neadevăr nesfârșit și pentru ei minciuna nu costă nimic. Sunt doar minciună, și nimic mai mult.
    Sunt oameni cu care nu putem compune un dialog, deoarece au rămas de mult repetenți și viața i-a exmatriculat, aruncându-i în neantul haosului brut.
    Aceștia sunt oamenii care mint, înșală, fură și se răzbună cu zâmbetul pe buze, rostind cele mai felurite cuvinte. Dar zâmbetul nu le aparține, iar cuvintele cu atât mai puțin. Toate sunt minciuni, înșelătorii, furturi, răzbunări, toate menite să mascheze statura minusculă a spiritului pe care îl poartă. Sunt doar niște oameni mici cărora, atunci când ne ies în cale, nu putem decât să le întindem un mărunțiș de compasiune și să mergem mai departe.
.
   Aceștia sunt oamenii cu care nu vom scrie niciodată revederi, deoarece vom arunca totul în uitare, într-o cutie cu mii de zăvoare pe care va sta mereu scris, cu litere mari și conturate: nevederi!

foto: Jean-Louis Delhaye


     

duminică, 24 februarie 2013

Tangoul vieții absurde

Nu cunosc zborul, de aceea îmi repugnă penele.

  Orice zbatere de aripi îmi e străină și îmi sperie firea.

  Mă rătăcesc mereu, necunoscându-mi calea.

  Merg pe același drum care îmi întunecă privirea.

   Nu îndrăznesc a mă aventura spre larg, 
de aceea mă leg de mal.

   Nu am întâlnit apropierea, 
de aceea nu am cu ce compara îndepărtarea.

   Nu am iubit vreodată, 
doar am jucat iubirea 
și am pierdut simplitatea 
de a găsi împlinirea.

    Nu vreau să știu că pentru a afla răspunsul corect, 
trebuie să alegem greșit, 
nu vreau să accept că jocul continuă 
până învățăm să fim ceea ce suntem.



duminică, 17 februarie 2013

Un loc, un timp

Vor trece anii,
va crește depărtarea,
vom fi străini
și vom uita.

Va pleca dorința de a vorbi,
vom nega venirea,
vom blama scliprea
care ne-a unit.


Va muri legătura de amintiri
care s-a țesut tacit,
vom îngropa speranța
de a învinge desimularea.


Dar,
 va fi mereu un loc,
un timp în care ne-am zâmbit,
ne-am ținut în brațe
și ne-am dăruit.










Cabotinul

Ai fost un străin,
un personaj rătăcit,
încurcat în stări
și în simțiri ce nu ți-au
aparținut.

Precum un actor nehotărât,
ai fost doar un trecător grăbit
care nu a oferit nimic,
însă a cerut totul în schimbul
unor replici prea lesne rostite
pentru a țese încredere și trăiri.

Și, înainte de sfârșit,
ți-ai smuls masca de pe chipul obosit
și, cu vorba ta cea grea,
ai spulberat orice fărâmă de amintire.

Ai fost un personaj fictiv,
un simplu cabotin
pe care, astăzi,
nu mai simt că l-am iubit.




vineri, 15 februarie 2013

Veșmântul suferinței (VIața, antrenament pentru sine)

   Anotimpurile dansează același vals al schimbării și al disimulării. La fel ne jucăm și  noi cu noi înșine și cu cei din preajma noastră. 
    A distuge este mult mai facil decât a construi și a zâmbi onest este mult mai profund decât a plânge. Marile tragedii se joacă în spatele ușilor închise și adevăratele lacrimi inundă sufletul, ascunzându-se de lumina zilei. Durerea este parte a destinului omenesc și cu cât este privită mai curând ca fiind umbra lăsată de încercările noastre de a ne cunoaște pe noi înșine, cu atât mai lesne ne va fi să pășim în viață. Dar ce se întâmplă când întâlnim oameni care fac din suferință un laitmotiv al existenței lor? Cum să întindem mâna celor care se afundă în abisul propiu și care îmbracă veșmintele minciunii în orice clipă?
    Sunt oameni care nu vor să fie ajutați pentru că voința lor este diminuată de starea care le este imprimată în ființă. Sunt oameni care, deși trăiesc, sunt morți și care, deși se feresc din fața unui obstacol fizic, au sufletul rece și adormit. Și oricât ne oferim timpul și cuvintele și dorim să facem și imposibilul pentru a-i îndepărta de suferință, orice efort al nostru este inutil deoarece durerea lor nu este ceva extern care îi amenință, ci este parte internă din ei, parte care ridică un zid distorsionat și cenușiu între lumea lor și pornirea noastră de a n-i apropia.   
    Oricât de vinovați ne-am simți, vine un timp când conștientizăm că vina este un semn care ne semnează biletul de ieșire din viața celor cu care nu mai putem avea un numitor comun. Ajungem să citim printre rânduri și instincul ne dictează că cei care se înfășoară în suferință și defilează fără nicio reținere, accesorizați fiind de lacrimi și de renunțări, nu pot să iubească, chiar dacă ceilalți sunt dispuși să scrie cu ei povești de iubire. 
    Să nu știe nimeni ce se află în umbra unui zâmbet și nici câte lacrimi ne inundă sufletul, să oferim durerii demnitatea de a se desfășura în propia intimitate și să-i fim recunoscători că ne arată care sunt limitele care ne definesc. Să-i lăsăm pe cei care vor să fie triști și îndurerați să capituleze în fața îndepărtării de ei înșiși și să le respectăm alegerea de a fi înstrăinați și porniți pe un drum care nu ne aparține.
    Într-un final, ajungem să descifrăm suferința ca fiind praful ce se așterne atunci când un suflet se destramă. Și, oricât am dori să ocrotim forma și să prețuim fondul unei ființe, sufletul nostru este singurul teritoriu pe care putem să pășim fără a avea nevoie de invitația sau de permisiunea altcuiva.
     Nu putem să vindecăm pe cineva, putem doar să-l ajutăm să se vindece atunci când ne este solicitată prezența și îndrumurarea. Nici măcar Dumnezeu nu încalcă liberul albitru, atâta timp cât zarurile sunt aruncate și jucătorii sunt asezați la masa vieții.



joi, 7 februarie 2013

Repetiție

Aș vrea să știu
care a fost adevărul
și ce anume
mi-a scăpat din cernerea
clipelor.

Lasă-mă să mă duc
și să închid o ușă
care se cere închisă
de atât de mult timp.

Aceleași cuvinte, mereu,
aceleași trăiri,
speranțe deșarte care ne țin
pentru un timp sufletul treaz.
Același scenariu se repetă la nesfârșit,
doar decorul este altul.





sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Cunoaște-te pe tine însuți

Spune-mi un cuvânt,
Șoptește-mi un vers,
Întreabă-mă orice,
Căci totul are un sens.

 Orice drum, 
chiar și cel ce poartă semnul de sens interzis,
ne îndrumă pașii spre noi înșine.
Când o ușă se închide, o alta se deschide
și între cele două fenomene 
pendulează sufletul noastru,
mereu dezorientat, mereu nesincronizat.

Avem fiecare un loc în univers, 
îngrădit de anumite limite
care modelează jocul vieții.

Cunoaște-te pe tine însuți
Și vei înțelege viața,
Vei  risipi vraja
Ce se așterne peste clipe!