Afară vântul împrăștie ultimele amintiri ale verii
ce a trecut. A venit frigul și, odată cu el, au apărut și alte fenomeme ale
vieții care scad temperatura sufletului.
Mă
întreb dacă toată lumea are o povară care îi atârnă de suflet și în ale cărui
urmări nu se recunoaște. Odată ce ai făcut un lucru, ai adoptat un anume tip de
comportament și l-ai purtat precum un veșmânt de bază, mai poți să te uiți în
oglindă și să spui că ai bun simț, bun gust și bună creștere?
De când mă știu îmi este greu să renunț la
ceea ce a fost, pentru o perioadă, în viața mea. Obiecte banale, haine, cărți,
tablouri, oameni, toți și toate se
contopesc cu existența mea și desprinderea lor nu este ușoară. Odată cu ele se
descompune și o parte din mine.
De fiecare dată când am pornit pe un drum și
am constatat că este un sens interzis sau că mă îndepărtează de
mine însămi, am înaintat. Nu am putut nicicând să-mi înfrâng dezamăgirea unui
eșec, a unei greșeli.
Blestemul obișnuinței este, de nenumărate
ori, învingător. Îmi subjugă clipele și viața. Odată ce am început un gând sau
am făcut un pas, urmez chemarea șansei eșuate deoarece sunt prea dezamăgită când privesc discrepanța dintre vis și realitate și, deziluzionată fiind, mă pedepsesc singură adâncind nepotrivirea și expunând-o în vitrina destinului meu.
.jpg)
