Sunt ca într-o gară, așteptând un tren care să mă ducă acasă. Mă simt
flămândă, murdară, înconjurată de oameni necunoscuți care se lovesc de mine
pentru că le stau în cale. Îmi cer scuze de fiecare dată și mă strădui să-i
feresc, însă același scenariu se repetă. Oriunde m-aș așeza, stau în drumul
cuiva. Se întâmplă, probabil, pentru că nu îmi găsesc locul și nici nu cred că
pot să-l aflu pe un peron, într-o gară sinistră, scufundată în ceață și în
frig.
Mă afund în gânduri ce-mi încleștează cugetul și mi-l mutilează. Ajung
să fiu călăuzită de idei precare, neterminate, care poartă stigmatul unei concepții lipsită de
rafinament.
Singurul meu avut este bagajul, care atârnă foarte greu. Nu am puterea
să renunț la el și nici să-l fac mai ușor, pentru că-mi oferă o apertenență și
un șezut sigur, în clipele mohorâte de așteptare.
Și orice plecare, despărțire sau eșec se adună în mine iar eu,
cu aceleași gesturi ce țes o banală rutină, le împătur cu grijă și le adaug la
greutatea ce-mi presează sufletul.
Viața mea se derulează într-o continuă așteptare... a unei clipe în care
voi fi acasă.
.jpg)
