Mă plimb prin viață căutând mereu să nu fiu singură, negând abisul ce-l port în mine.
Orice întâlnire este trecătoare și, adesea, superficială. Rar se întâmplă ca două suflete să se contopească, să devină unul singur și această nouă stare să nu le ceară în schimb pierderea propiei lor identități.
Ce poți să faci când cineva te alungă din clipa lui pentru că-i este dor de singurătate și de el. Poți să plângi, poți să strigi, poți să te opui sau poți să înțelegi că ai și tu propia ta singurătate care te așteaptă. Dacă chiar simți nevoia să plângi, să strigi, vei plânge și vei striga, însă depinde în ce mod te vei manifesta și ce formă vor lua lacrimile și gândurile tale.
Am nevoie să-mi eliberez lacrimile și gândurile pentru că nu există o altă cale decât aceea de a accepta. A accepta că singura prezență sigură din viața mea sunt eu, că de fiecare dată doar la mine și spre mine mă pot întoarce și că, doar în sinea mea, pot să găsesc sensul ploii, al unei frunze moarte, sensul unei lacrimi, al unui strigăt, sensul singurătății neașteptate, sensul pustiului.
Acceptarea îmi cizelează forma lacrimilor și a strigătelor. Tăceri, priviri și cuvinte pure, rafinate și sofisticate poartă spre ceea ce nu sunt eu, adică spre restul lumii, tot ceea ce înghite abisul din mine, amenințănd să-l expulzeze în lacrimi și strigăte arhaice.
Octavian Paler m-a făcut să înțeleg ce anume se străduiește pustiul să mă învețe, mereu, cu o neclintită perseverență: că nu sunt suficient de puternică încât să nu iubesc pe nimeni.
.jpg)
