vineri, 27 iulie 2012

Azi

Azi am renunțat la un obicei de-al nostru
și, astfel,
și la o parte din noi doi.
Tu într-o parte, eu în alta,
doi străini care abia își mai vorbesc,
care se privesc stingher și nu
recunosc nimic.

Azi, o parte din noi a murit
și, odată cu ea, și un pic de veșnicie.
Ne încăpățânăm naiv
și nu înțelegem că e tardiv
să ne mai privim,
căci ne vedem cu alți ochi
și nu ne mai ajută la nimic.

Azi, s-a năruit un vis,
un vis ce l-am visat grăbiți,
obosiți fiind de drumul ce l-am parcurs
până să ne fi întâlnit.
Și, trezindu-ne și mai obosiți acum,
nu ne amintim nimic din vis.

Azi, îmbrățișarea noastră a devenit imposibilă
datorită depărtării dintre sufletele noastre.
Tu, într-o lume, eu în alta,
două entități care se exclud una pe cealaltă.

Azi, învinși de propia noastră neputință,
ne retragem vlăguiți, obosiți de atâtea încercări
care au format circumferința cercului
în care am sacrificat
Iubirea noastră.

marți, 17 iulie 2012

Gândul clipei

Sufletul, ca și ploaia, inundă cu picături de simțiri și trăiri clipele și viața.

sâmbătă, 14 iulie 2012

Sunt

Sunt o rază de lumină
ce strălucește pe un cer,
într-o oarecare lume
care se învârte în mister.

Sunt gândul tău de ieri
ce prinde formă azi
și se risipește mâine,
  pierzându-se în eter.

Sunt o cale aleasă de tine de mult
și regăsită acum,
sunt lacrima ce ai vărsat-o mereu
Și pe care nu ai reușit să o ștergi...

...de pe obrazul sufletului tău,
din amintirea vieții tale întregi.

vineri, 13 iulie 2012

Departe de lume

Întorc spatele lumii
Și mă afund în mine.
Renunț la a fi iubită
Și aleg să iubesc.
Reversul vine de la sine.

Suntem actori de mâna a doua
Pe o scenă unde se joacă
O piesă stereotip.

Iubirile noastre sunt drame care
Plictisesc zeii și ajung să ne plictisească și pe noi. 
Și atunci, ne oprim din a le mai trăi.

Mă întorc spre singura certitudine a vieții: moartea
Și o văd ca fiind punctul de întâlnire cu eternitatea.

Din eternitate suntem azvârliți și trimiși să jucăm
Pe scene părăsite roluri care au rămas fără replică.

Mă întorc la ceea ce a mai rămas sfânt în oameni: simțirea
și, cu tristețe privesc cum este pervertită de gândire.

Gândurile noastre ne fac simple marionete manevrate
De un nebun și haotic trecut.

Mă întorc spre o rugăciune din care a mai rămas doar speranța
 De a trezi un suflu ce ar spulbera
Incertitudinea cu care ne hrănim durerea.

Din durere ne facem scut și păcălim destinul
Nefăcând nimic, ascunși, din comoditate, după un paravan
Zidit din lacrimi și suspine.

Mă mai întorc o dată spre lume,
O lume pustie și temătoare,
Ca să-mi iau la revedere
Și să-i memorez nedreapta
Adormire.

Și plec, rugându-mă și sperând
în sinea mea
să se deștepte
Și să sfâșâie voalul de tristețe
Care îi acoperă sufletul
Și o îngroapă în neștire.

marți, 3 iulie 2012

Gândul clipei

Un suflet rănit nu poate să fie viu și luminos, deoarece rana nu are nici culoare, nici lumină.

Umbra cuvintelor (tale)

 Umbra pe care o lasă cuvintele tale
peste sufletul meu
 Îl învie pentru o clipă
Și alungă tristețea
Care a poposit de ceva vreme
În nervura simțirilor mele.

Mă întreb adesea cât  joc de cuvinte
și cât fond ascunde visul pe care
îl făurești cu mult prea
frumoasele tale mărturisiri?

Apoi, tot eu mă întorc
   și negociez cu mine însămi,
  lăsându-mi rațiunea să adoarmă
    și să cedeze judecata unui dorințe,
  atât de  arzătoare, de a fi fericită,

  măcar și pentru o clipă,

o clipă mobilată 

cu o eternă amăgire.