Poate că rana clipei în care m-ai dezamăgit încă nu s-a
cicatrizat. De aceea pleci privirea la fiecare îndepărtare a mea și aștepți,
îngăduitor, să-mi auzi, din nou, pașii. Ești atât de mândru încât iubirea și
mândria din sufletul tău țes fapte prea extravagante pentru a se asorta, mereu,
cu sobrietatea sensibilității mele. Și atunci te lași pradă neîncrederii și
alegi să fugi, fiindcă a rămâne ar însemna să încercăm atât eu, cât și tu, să
ne ordonăm garderoba vieții în doi. Am fi nevoiți să renunțăm la anumite
materiale, adâncite în sufletul nostru, care ne-au umplut atâta timp un gol,
încât acum nu știm cum să trăim fără ele. Dar nici unul fără altul nu mai
însemnăm nimic, nici în ochii noștri, nici în ochii lui Dumnezeu.
