Într-un final, după mai multe clipe de inerție sufletească, a început să plângă. Și lacrimile ei inundau starea mea de panică. Îmi inspira milă pentru că știam că totul în viața ei se sfărmase, inclusiv sufletul ei. Aș fi vrut să am tăria și să găsesc cuvintele să o încurajez, însă nu puteam articula mimic. Starea ei mă înlemnise.
Apoi, după ceva timp, plânsul ei a încetat. Și primul lucru pe care mi l-a povestit a fost umilința care a simțit-o. Apoi trădarea și plecarea lui. Gândea altfel decât mine. Și durerea ei spulbera starea mea de liniște.
Toate se întâmplă cu un scop, aș fi vrut să-i spun, însă simțeam că orice vorbă ar fi fost inutilă și că, suferința avansase peste întraga ei ființă, astfel încât orice mângâiere s-ar fi pierdut în neant. Se ridicase un zid între ea și lumea-ntreagă.
Și, pentru prima oară, am ajuns să mă îndoiesc de toată construcția mea fragilă.
